E vorba despre Brittany şi Robert Pattinson, fata fiind managerul lui PR. La început Brittany nu prea îl simpatiza, apoi lucrurile se schimbă brusc.

Sper să vă placă

Cap 1: UNLIKE

După o seară plină de alcool şi depresie, după doi ani de experienţă ca manager PR la una dintre cele mai celebre actriţe, mă trezesc mahmurită. Am rămas fără loc de muncă. Oau, sună teribil. Şi de fapt sună şi iPhone-ul meu. Mereu îmi plăcea să răspund la telefon. De data asta îmi venea să-l izbesc de perete, dar gândindu-mă că mi-ar costa mult să cumpăr una nouă, mai bine răspundeam. Mă enerva că era un număr necunoscut. Ştiam toate numerele importante: redacţia de la Vouge, toate companiile publicitare cu care merită să faci afacere, pritenenii ex-clientei mele, case de modă, de discuri şi toate la ce te poţi gândi.
-Alo? Brittany Taylor?
Mda, teoretic asta e numele meu. Vocea era a unui străin. N-am chef să fac cunoştinţe noi chiar acum.
-Da, eu sunt, am răspuns pe un ton cât de plictisi am putut.
-Bună! Sunt David Hole. Permiteţi-mi să vă întreb dacă este adevărat că v-aţi dat demisia la domnişoara Kim Cattral?
Domnişoară? Are 53 de ani! Bine, nu are soţ, dar totuşi. Şi oricum, nu eu mi-am dat demisia. Ea m-a dat afară, drept motiv că o angajează pe nepoata ei. Câtă nedreptate!
-Nu vă supăraţi, dar de ce vreţi să ştiţi?întrebam bănuind că ar fi cineva de la o revistă de bârfe, care vrea să facă scandalul anului în jurul lui Kim.
-Aş avea pentru dumneavoastră un loc de muncă promiţătoare.
Ah, tocmai de ce aveam nevoie, un loc de muncă. Fără asta nu o să stau mult în viaţă.
-Mai concret?am întrebat pe cât se poate de indiferentă deşi muream să aflu despre ce e vorba. Sper să nu mi se ofere culesul de căpşuni în Spania, cum auzeam că e la modă în Europa. Sau ca baby-sitter? Ah, nu mă pricep eu la copii.
-Ar fi vorba despre manageria PR a lui Robert Pattinson.
Prima dată am crezut că nu aud bine. Seara m-au dat afară, dimineaţa mă contactează să fiu manager PR, la... un englez, care umblă cu jeanşi prespălaţi, are momente când arată ca un ratat şi nici nu-i pasă, şi nici măcar nu e sexy, după declaraţia lui într-un interviu urăşte vaginul. Deocamdtă doar atât mi-am adus aminte, deşi ştiu încă multe argumente.
N-am încotro, dacă nu vreau să mor de foame, trebuie să mă duc la interviu şi să-mi scot cea mai bună formă.
3 ore mai târziu, aranjată şi cu CV-ul meu în mână, mă prezentam la locul unde era interviul. Mergeam cu taxi, ca de obicei, neavând maşină şi răbdare necesară pentru traficul din Los Angeles. Destinaţia era o cafenea simplă din centrul oraşului, unde parcă am mai fost o dată.
M-am panicat când l-am văzut pe Robert. Am crezut că o să fie aici tipul care m-a sunat, sau ceva reprezentant al lui. Cu paşi siguri, însă cu o bătaie de inimă care se auzea de la un kilometru, porneam spre el. Îl analizam înainte să îl văd faţă-n faţă. Era în blugi, de data asta nu prespălaţi, şi într-un tricou. Părea al naibii de plictisit şi se uita peste ceva hârtii. Posibil să fie CV-ul concurenţiilor. Concurenţi? Şi ideea mă face să tresar.
Şi... unde sunt body-guarzii? Am aruncat discret o privire prin sală dar nimeni nu părea a fi unul. Oare nu are? Dacă mă angajează va trebui să discut serios cu el pe tema asta.
În sfârşit, am ajuns la masa lui, cu paşi înceţi dar siguri. Îşi ridica privirea şi se uita la mine întrebător.
-Bună! Sunt Brittany Taylor. Am venit la interviu.
-A, da, luaţi loc!
Ochii mi s-au mărit vizibil. În primul rând, mă respecta. În al doilea rând încercam să-i descifrez privirea: curios.
Îmi cerea CV-ul , se uita atent la el. Părea mulţumit.
-Îmi place... mormăia încet. Sunteţi dispusă să veniţi cu mine şi în călătorii de exemplu la Londra, sau oriunde trebuie să mă duc, desigur transportul, cazarea şi masa fiind asigurate de mine?
Eram uimită. Adică el îmi plăteşte să mă duc cu el? Pot să rezolv şi prin telefon toul, dar dacă el vrea... de ce nu?
-Desigur!spueam hotărâtă.
Se uita la mine şi zâmbea din colţul gurii.
-Mâine la ora 14 am conferinţă de presă. Aş prefera să ne întâlim la ora 10 la hotelul Sunshine. La recepţie.
M-a angajat? M-a angajat!
-Bine!spuneam încercând să îmi ascund fericirea din ton.
-Restul, adică datele necersare, agenda şi toate dăţile pe care le am rezervate vă vor fi trimise prin e-mail.
I-am mulţumit şi am plecat. A mers mai bine decât mă aşteptam. Şi sper să lase mai moale cu... „respectatul”

oh sunt prima cititoare !!! las' ca le aduc si pe celelalte fete, ca asta merita citit
imi place ideea ta, si eu vreau sa lucrez in PR pe viitor ne-am nimerit bine.
sunt curioasa cum o sa fie cu Robert oh da, si numele ei imi aminteste de Brittany Murphy
spor la scris in continuare!

mersi... seara termin deja capitolul 2...[sper :p]

Cap 2: English man
E deja ora 9 seara. Stăteam întinsă pe pat, după o zi insuportabilă: o şedinţă foto, o jumătate de confetinţă de presă şi o vizită rapidă la o casă de modă pentru un contract. Nu l-am semnat încă. L-am adus acasă, eu originalul, Robert o copie. Sunt angajată de aproximativ 8 zile, dar m-am obişnuit deja cu el, referindu-mă acum la sutele de e-mailuri la care trebuie să răspund zilnic şi la agenda lui supra-extra-mega încărcată.
Stau cu laptopul în braţe, îcercând să găsesc cea mai conforabilă oră de plecare din Los Angeles în Londra. Peste două zile plecăm pentru o săptămână. Mda, sper să trecă repede.
Cineva bate la uşă smulgându-mă din imaginara coşmarului: o săptămână numai cu el. Deschideam uşa iar Robert (că el bătea nebuneşte la ora asta) stătea rezemat de balama.
-S-a întâmplat ceva?întrebam văzându-l supărat, cu ceva hârtii în mână.
-Nu-mi place contractul, spunea vag si sec, de parcă ar fi la o înmormântare.
-Hai, intră, deşi eu cred că ajungea doar un telefon.
El intra repede, iar eu aproape că am trântit uşa de nervi. De ce dracu vine asta aici? Telefon? E-mail? Din astea nu există la el?
-Vroiam să-ţi zic personal.
Personal? Deşi aşa suna că de asta depinde viaţa pe Pământ!
-Stai jos şi spune repede. E deja târziu, spuneam imitând cel mai perfect căscat.
-Te deranjez cumva?întreba de parcă nu ştia.
-Deloc, doar sunt un pic obosită.
Nu ar fi trebuit să mint. Trebuia să-i zic în faţă să plece, nu am chef de el şi de idioţeniile sale. Însă îl ascultam atentă. Era vorba că nu se duce la patru conferinţe de presă. După părera lui şi două sunt multe. Mi-am dat ochii peste cap, iar el se uita la mine cu o privire de căţeluş. Mi-am luat telefonul şi l-am sunat pe Adam, cel care se ocupa cu contractul, şi negociam 15 minute, până când a acceptat să modifice. Atâtă zarvă pentru două evenimente care vor fi anul viitor! Mă uitam la el cum stă amuzat pe canapeaua mea.
-Altceva, mr Prea-multe-conferinţe-de-presă?
-Deocamdată nu, oricum îţi mulţumesc şi scuze pentru deranj. Ne întâlnim mâine!
-Să nu uiţi să te dai mâine în spectacol la cei de la Vouge!
-Neapărat!
Fără un „la revedere”, sau „noapte bună” a plecat. A venit ca şi o furtună şi a plecat la fel. Tipic englez.
Ziua următoare era mai bună. Un interviu pentru Vouge, câteva poze, si o aranjare la casa de discuri pentru data de înregistrare. Dimineaţa îl aşteptam cu cafea, cum obişnuiam mai nou, la prânz mergeam la un restaurant foarte... ieftin, care după spusele lui este preferatul lui.
Chiar dacă nu îl simpatizam, abia aşteptam să mă duc în Londra cu el. Nu pentru compania lui, ci doar pentru a fi acolo. Are un aer... mai special. Ploaia, străzile, chiar şi sensul invers la volan, metroul, toate toate sunt tipice Londrei. Şi seara pe Tamisa... sau chiar dacă pe malul Tamisei, e uimitoare.
Trebuia să fim la ora 9 seara la aeroport. La 4 aveam deja toate lucrurile împachetate, apoi îl sunam pe Robert să spună unde preferă să rezerv cameră. Mi-a zis că ne ducem la el acasă, deci să nu rezerv absolut nimic.
Am rămas şocată. Am vrut să protestez, însă degeaba. Oricum el ar câştiga. S-au m-aş fi trezit din nou cu vizite târzii. Nu, mulţumesc, era îndeajuns doar acela. Şi, dacă mergem la el, presupun că are două paturi, sau cel puţin o saltea în plus. Eu o să dorm pe pat. Sau mă duc în hotel. Mai vedem. Şi sper să aibă condiţiile minime: duş, toaletă, apă potabilă. Dacă nu are, îmi dau cel puţin demisia, pentru că şi un homeless ar avea condiţii mai bune.
Drumul spre Londra era şocant de lung. La New York am stat aproape o oră înainte să pornim mai departe. Din privinţa asta uram Los Angelesul, zbor direct pre Europa nemaiexistând. Discutam cu el aproximativ până in New York, apoi simulam că dorm. Pe la mijlocul drumului îl auzeam sforăind, şi l-am trezit.
-O să avem două zile libere. Ce vrei să facem?intreba plin de entuziasm.
În primul rând eu îi organizez orarul, deci eu trebuia să îl întreb. În al doilea rând cum vine asta că „ce vrei să facem?”. Adică noi doi? Nuuu, imposibil.
-Mai vedem. Dacă tu ai timp liber, asta nu înseamnă că şi eu, spuneam pe un ton victorios, şi ridicându-mi mâna în aer, semn de protest.
-Ah, păcat, deşi am avea ce face...
Suna parcă ar fi fost ultima propoziţie înainte ca toată omenirea să dispară de pe lumea asta. Sau nu! Asta suna a invitaţie la.... o întâlinre de-aia dintre iubiţi... rendez-vous parcă. Eu cu el? Nici prin gând nu mi-a trecut, şi nici nu o să treacă.
-Mai vedem, am zis să-i sporesc satisfacţia pe durată scurtă şi dezamăgirea pe durată lungă.
Am aterizat in Londra cu bine, însă ploua pe rupte.

imi place sfarsitul "Am aterizat in Londra cu bine, însă ploua pe rupte." tipic enlezesc. mie personal nu prea-mi place Robert, dar mr de curiozitate sa vad ce se mai intampla

pai nici mie nu-mi place de el ["complimentele" pe care le spune Brittany sunt direct de la mine ]

e bine de stiut

Cum adica veriko nu iti place de rob? :O Vrei sa ne suparam?pana acum iti placea de el...lasaa ca te tin eu minte :)))
Si in londra merg si eu la toamana poate ma duc la el acasa >:)
si imi place ficul tau Bella bv hai cu urm cap :X
Kisses!

mersi mersi...

sper sa pot termina cel tarziu maine

Niko, nu sunt verika ta vrei sa faci niste ture de forum si pe aici? incurcareata mica

soryy matushikoo :)) eram cu gandu ca ma omoara Oana daca nu scriu mai repde la Don't say it's over si daia am scris asa :))
si ne suparam cum adica nu iti mai place rob? :O ai baut din paharul lui Tay? :))

hey, oamenii sunt diferiti si au gusturi diferite. nu poti obliga pe altcineva sa-i placa de cineva :)...

Hey fetelor, am terminat cu o mega viteza cap 3,
Imi cer scuze de inainte ca nu o sa fiu maine acasa si cap 4 va intarzia un pic

enjoy :)) sper sa va placa

Cap 3: The big Surprize
Londra. Dimineaţa. În taxi. Trafic. Aglomeraţie.
Stăteam cu Robert, pe bancheta din spate. Vorbeam la telefon, stabileam unde să ne înâlnim şi exact la ce oră pentru a face şedinţa foto. Apoi dădeam încă două telefoane, anunţând unde trebuie, că suntem deja în Londra. Eram obosită. Am dormit vreo 3 ore. După 30 de minute pur chin în trafic am ajuns la locul de care mă temeam de la bun început: apartamentul lui Rob.
Clădirea era în regulă. Mi-a fost frică de lucrurile care (probabil) le voi vedea înăuntru. Sau miros. Am tresărit în timp ce-mi luam valiza, cu cea mai mică îndemânare afară din portbagaj. Mi-a trecut prin cap o imagine vizuală cu şobolani, pânze de paianjen şi un cadavru de câine. Mi s.a făcut scârbă. Cred că nu o să intru în apartamentul acela. Mi-am dat seama că mă holbez prea evident la acea clădire doar când Robert mă întreba cu o urmă de sperietură în vocea lui:
-Totul e în regulă?
-Da, doar am un deja-vu.
Mda, deja-vu. El pornea, iar eu îl urmăream cu paşi mici, cu genunchii tremurând. E un exemplu bun al meu, cum se face în doar 16 ore dintr-o imaginaţie bogată o fobie. Sunt iraţională de data asta.
Am ajuns în pragul uşii clădirii. Miros de clătite şi de vanilie umplea tot holul. Până acum e în regulă. Urcam un etaj. Gata, sunt moartă. Aici stă el. A deschis uşa cât clipeai. Mi-am închis ochii şi am murmurat un simplu „Doamne, ajută-mă!”. Sper să fie bine.
Suprizăăă!!!! Alarma din capul meu a început să sune şi mai tare. E un apartament mare, curat şi luminos până la urma urmei. Aproape stăteam cu gura căscată, aşa m-a impresionat.
-Eşti binevenită, spunea apoi îşi arunca geaca de piele pe cuierul de lângă uşă. Am făcut la fel şi eu.
Am observat cu cea mai mare atenţie curăţenia şi absenţa şobolanilor. Am răsuflat uşurată, iar Robert şi-a întors capul. Probabil era prea zgomotoasă răsuflarea mea.
-Avem o oră să ajungem la şedinţă. Deci o instalare rapidă, un duş rapid pentru amândoi, şi incă două telefoane pentru mine. Ce zici?
Se uita la mine amuzat, cum obişnuia, de parcă aş fi zis cea mai mare prostie în viaţa mea. Mi-am dat ochii peste cap apoi m-am strâmbat. De data asta nu se putu abţine. A izbucnit în râs dramatic, dar măcar sincer. Probabil la englezi asta era o poantă. Habar nu am.
-Camera e în dreapta. Fac un duş, tu îţi rezolvi telefoanele, apoi faci şi tu un duş, mai stăm un pic şi plecăm. Bine?
Bine? Aoleu, asta suna de parcă am fi schimbat rolurile! De ce îi trebuie atunci un manager PR, dacă se descurcă singur?
Analizam cu cea mai mare atenţie apartamentul lui şi constatam cu cea mai mare fericire că este un tip puţin dezorganizat însă foarte curat.
După ce am făcut duş, am luat pe mine cel mai sever costum, am făcut cel mai sever machiaj şi cel mai sever coc. Toate acestea pentru că Rob m-a avertizat că mai mult ca sigur o să aibă multe dezaprobări. El venea în jeanşi si o cămaşă. Noroc că jeanşii nu erau prespălaţi şi cămaşa era călcată. Sau cel puţin aşa părea. Tocurile mele mici făceau mult zgomot în holul clădirii, dar spre norocul nostru, nimeni nu se supăra.
Ne-am dus cu o maşină neagră, blindată, până la o clădire imensă, unde eavea loc şedinţa.
-Înainte să-ţi exprimi nemulţumirea.... adică ştii ce? Tu nu zici nimic, dacă nu-ţi place ceva, îmi şopteşti şi-ţi zic ce să spui. Sau eventual vorbesc eu în locul tău. Nu vreau să creadă că nu pui şi tu ceva condiţii, şi aia trebuie să fie bine întemeiat. Înţelegi ce vreau să zic?
Se uita sceptic apoi dădea din cap.
-Bine, deci nu vorbesc fără să-ţi zic ce vreau. Sau mai bine te las pe tine să vorbeşti.
Îmi place că învaţă repede. Însă sunt curioasă cât de repede uită.
Când am ajuns în faţa clădirii, o sumedenie de jurnalişti ne aşteptau la uşă. Nişte body-guarzi ne făceau loc. Apoi îmi primeam „lănţişorul”, care de data asta era albastră, deşi eu de când lucrez în domeniu primeam roşie. Robert nu primea, el se ştie cine e. De fapt nici textul nu era la fel. De data asta era mult mai simplu: „Brittany Taylor, manager PR, Robert Pattinson”. Când eram cu Kim, romane întregi erau scrise pe o bucată mică de hârtie.
Şedinţa în sine a decurs bine. A avut cinci module, din care la patru Robert a avut ceva de comentat sau de adăugat, iar eu, deşteaptă, guralivă şi creativă ce sunt, le-am rezolvat pe toate. De data asta eram mândră de mine, iar Rob mă aprecia. Îl vedeam rânjind spre director, care ardea de nervi pentru că noi aveam dreptate.
Dupămasa am ajuns înapoi, pe la ora 5. eu scriam e-mailuri pe laptop, Rob se uita la televizor, la desene animate şi se amuzea.
Seara am constatat că nu o să fie nici o problemă în legătura locurior de a dormi. Eu am primit camera mare şi spaţioasă iar s-a dovedit că din canapeaua lui Robert se poate face un pat uriaş. Ne uitam cu mare amuzament la o comedie, mâncând floricele şi sorbind vin roşu. Nu se potrivesc, dar pe moment era bine.
Dimineaţa ne trezeam tot pe canapea, cu picioarele înâlcite şi îmbrăţişaţi.

hoppa, hoppa hoppa in sfarsit "ceva" se infiripa .mi-a placut si faza cu "cainele mort", buna m-a facut sa rad cam asa imi imaginam si eu casa lui Rob. Imi place si chestia cu blugii prespalati

Cap 4: Dirty Job
Mi-am deschis ochii speriată când simţeam că cineva mă îmbrăţişează. Simţeam ceva şi printre picioarele mele: picioarele cuvia. Un ţipăt mic, dar ascuţit mi-a ieşit pe gât când mi-am deschis ochii şi l-am văzut pe Rob lângă mine. Sincer, de data asta m-aş fi bucurat dacă ar fi fost alcineva: un broker, un director, un fotomodel. Am încercat să scap de strângerea lui dar era cam greu. E mai puternic decât mă gândeam. I-am trântit mâna jos de pe mine. El doar atunci se trezea. Bărbaţi... se uita confuz un pic apoi a apărut un rânjet diabolic pe faţa lui. Mă dădeam jos de pe canapea şi mi-am trecut mâna în păr uitându-mă exact la el. Mă privea amuzat. Mereu mă priveşte amuzat. Oare de ce? Sunt amuzantă? Nu cred. M-am întors cu spatele la el şi mi-am zărit iPhone-ul pe jos. M-am aplecat să îl ridic. Era deja ora 10. atunci mi-am adus aminte că astăzi este prima zi liberă din cele două. Super, ce să zic.
Mi-am târât picioarele până-n bucătărie şi am pus cafeaua să fiarbă. M-am dus apoi la toaletă. 3 minute mai târziu am dat de Robert în bucătărie.
-Bună dimineaţa!se adresa el mie cu un zâmbet colosal de mare.
-Zi asta cui e bună... spuneam eu trântidu-mă pe cel mai apropiat scaun şi punându-mi capul în mâini.
Chiar nu am o dimineaţă bună. Să mă trezesc cu el îmbrăţişat? Nu, asta nu e de mine. Iar acum se uită la mine ca un căţeluş, apoi se aşeza lângă mine, trăgându-şi scaunul cât de aproape putea.
-Ce e?întreba de data asta plin de tristeţe şi de afecţiune.
Ce e? Ce să fie? Duminică dimineaţă în Londra! Nu ştiam ce să zic. Să mint, sau nu. După o lungă ezitare şi un oftat am hotărât să mint, pe cât de convingătoare pot.
-Am avut ieri o zi lungă, am spus la urma urmei. Şi încă sunt obosită.
-Atunci de ce nu te odihneşi încă un pic?
Incepea să mă mângâie pe păr. Asta am vrut eu? Aici am vrut să ajungem?
Mă întoceam cu faţa la el, igorând astfel mângâielile însă făcând faţă unei noi situaţii penibile. Ne priveam în ochi, tăcuţi, arătând probabil ca nişte retardaţi dintr-un film romantic de buget redus şi scenariu neclar. Încerca să se apropie, iar eu deja am hotărât unde o să fiu înmormântată: undeva, departe de lume, unde nimeni nu umblă, undeva unde nimeni nu o să afle cât de laşă sunt să mă retrag sau pur şi simplu să îi zic ceva. Îmi număram secundele înainte de un posibil leşin, sau o simplă tragedie.
Şi uite, şi de data asta ştiu să scap! Cafeaua era gata, şi zgomotul ne-a făcut să tresărim amândoi. Adio moment penibil! Un „mulţumesc” surd mi-a părăsit gura, şi o răsuflare uşoară când l-am văzut pe Rob cum înaintează spre aparatul misterios care mi-a salvat viaţa.
Când se întorcea cu paharele de cafea, nu părea la fel de fericit, şi şi-a scotocit un pachet de ţigări. Sincer, pe moment mi s-a făcut milă de el. Arăta aşa de... retardat. Doar nişte jeanşi prespălaţi mai lispeau din imagine şi o cămaşă ruptă şi îndoită.
-Nu te superi?întreba în timp ce arăta spre pachetul de ţigări.
Să fiu rea şi să mă supar? Sau să-i las pace? Am zis un simplu nu, iar el a a avut deja ţigara aprinsă. Parcă îi era o necesitate, sau unicul lucru care îl ţinea în viaţă.
Dimineaţa a trecut repede, însă jalnic. Am comandat ceva mâncare, sincer să recunosc, măcar era bună. El se uita la televizor sau cânta la chitară iar eu încercam să îmi distrag atenţia de la tot ce a fost mai devreme. Am răspuns la e-mailuri, am citit presă, am răspuns la şi mai multe e-mailuri, mă uitam peste tot unde puteam, iar dacă nu aveam ce face, analizam cu cea mai mare atenţie apliacaţia nou-descărcată a iPhone-ului meu. Chiar când am început să îmi distrag absolut toată atenţia, jucându-mă un joc în care trebuia să omori oameni, îl auzeam cântând şi mai tare. Vocea lui era absolut jenant, deci nu ştiu exact de ce vrea să facă un album: să se facă de râs, sau să facă rost de şi mai mulţi bani. De data asta cred că prima variantă e cea corectă.
M-am dat jos din pat, şi m-am deplasat până in living, cu cel mai mic chef. M-am oprit în pragul uşii camerei, şi m-am întors. Am hotărât că e mai bine dacă nu-l văd. Zece minute mai târziu l-am auzit cântând şi mai tare. Asta face intenţionat? Am realizat că el, de fapt, cântă doar aceeaşi piesă de a vreo douăzecia oară. M-am enervat şi am ieşit cu laptopul în mână. Nici nu cred că observase că sunt la doar doi metri de el. Cânta în continuare, iar eu ascultam atentă versurile, dar nu înţelesem absolut nimic. Îl vedeam nervos, dar el încă nu mă vedea pe mine. Cred că e timpul să mă bag în seamă. Am aşteptat până a terminat probabil-refrenul, şi am intervenit, de parcă acum aş fi ajuns.
-Ce cânţi?întrebam cu un entuziasm fals.
-Habar nu am, ce-mi trece prin cap.
Aha. Cred că asta suna mai degrabă un „nu e treaba ta”. Îmi îngustam ochii iar el ofta. De data asta cred că nu o să-l ignor total.
-Deşi parcă, cântai aceeaşi piesă de mai multe ori.
-Încerc să scriu una, răspunse sec.
-Aha, bine. Păi, atunci spor la muncă.
Mda, spor la muncă să termine cât mai repede.
Afară iar ploua deci nu aveam nici un chef să ies afară. Stăteam toată ziua în pat, cu laptopul în braţe, până când, deodată, mă trezesc cu el la uşă în nişte blugi rupţi, de parcă ar fi călcat de 15 camioane la rând şi un tricou proaspăt ieşit din gura unui câine care nu a mâncat nimic de un an de zile.

"deodată, mă trezesc cu el la uşă în nişte blugi rupţi, de parcă ar fi călcat de 15 camioane la rând şi un tricou proaspăt ieşit din gura unui câine care nu a mâncat nimic de un an de zile." doamne cat de buna e!
defapt tot capitolul a fost bun, mi-a placut la nebunie dar sfarsitul a facut totul
chiar te pricepi nu gluma Bella

mersi...

de fapt sfarsitul ii da "gustul"

Asa sunt a doua la comm :X
imi place :X dar ce mai mult mi-a placut ultima fraza :X
Bravo :*
Hai cu urm cap fat-o :*

oh, scuze de intarziere. am avut o saptamana incurcata, admiterea si chestii.
sper sa va placa capitolul. m-am chinuit mult cu el, apoi am hotarat sa "tai cateva scene". sigur o sa va dati seama care

Enjoy!!!

Cap 5: Mistakes
Mă uitam la el cu o privire dezaprobatoare. Oare ce vrea? Mai nou şi un homeless arată mai bine. Aşteptam curioasă explicaţia. Are să-mi deie demisia? Sau a fost afară şi l-au atacat ceva câini? Nu văd urme de sânge, deci cred că nu e nevoie să sun la urgenţă.
-Nu vrei să ieşim undeva?
Mda, la urgenţă sau la cel mai apropiat stilist. Era ora 10. Ce să zic? Cred că mă duc. Deşi cred că am să regret. Sincer, de data asta o să fiu dură cu el. Nu am să-l las să iasă aşa din casă. Şi nu mergem oriunde ar vrea el. Simplu de înţeles, nu?
-Aşa îmbrăcat vrei să mergi undeva?întrebam, de data asta amuzată, cum obişnuia el.
Se uita la mine cu o expresie care sugera un da perfect. Da, al dracului.
-Dacă plecăm nu te las să ieşi în halul ăsta din casă. Oricum, eu nu îmi permit aşa ceva, îi turnam să se observe cât de caraghios era de fapt.
Îşi împreua sprâncenele, iar eu mă ridicam, mă duceam până la el şi îl ciufuleam. Are părul ciudat de mătăsos. Oare ce şampon foloseşte? Sincer, nu cred că acesta îmi este cea mai mare problemă. Îşi închidea ochii, apoi râdea.
-A, deci nu-ţi permiţi aşa ceva? Bine, atunci nu plecăm nicăieri. Deşi, aş vrea să te văd îmbătată, de simplă curiozitate.
De ce? Să se amuze şi mai mult sau să profite de ocazie?
-Unde vrei să plecăm?întrebam drastic de serioasă.
-M-am gândit să ieşim în Aura.
Ca un dicţionar care vorbeşte, am auzit vocile prin capul meu: Aura, topul celor mai bune şi exclusive cluburi, etc. Nu, de data asta aş prefera un bar plin de fum de ţigară şi whisky. Sau nu? Ba da!
-Eu nu mă duc acolo. Cea mai apropiată crâşmă e locul perfect. Nu vreau să mă îmbrac la patru ace, dar nici chiar aşa nu m-aş duce cum te-ai îmbrăcat tu, spuneam zâmbind, apoi mă duceam să-mi scotocesc ceva blugi şi un tricou prin valiză.
-Bine, fie. Dar blugii rămân, spunea pe un ton victorios.
-Naiba, ia blugi, dar nu din ăştia. Unii care sunt în stare mai bună.
-Nu am, spuse repede, dar ştiam că minţea.
-Să-ţi dau împrumut?spuneam, ţinând în mâini o pereche simplă, puţin largă, cu nişte imprimeuri florale mici de tot la buzunare.
-Ce ai cu blugii mei?întreba supărat.
-Nimic, spuneam eu dând din umeri. Sunt doar de prost gust.
Mi-a trecut o idee trăsnită prin cap, cum să-l înnebunesc un pic. Mi-am dat jos pantalonii cu care stăteam în pat în faţa lui. La început am crezut că o să par caraghioasă, dar încetul cu încetul mi-am dat seama că nu e aşa. El se uita la mine, nicidecum să se întoarcă, cum ar face un om normal. Normal, baiatul asta e orice, numai normal nu. Oare o să vină să mă sărute? Sau cel puţin va avea o tentativă? Ochii deja îi sclipesc. Săracul, mai mult oricum nu am să-l las să facă.
-Bine, mă duc să caut ceva pantaloni, spunea pe un ton confuz.
Săracul, nu a rezistat prea mult. Probabil se gândea că o să-mi dau şi tricoul jos şi o să fiu fără sutien. Aproape că m-a apucat râsul când mă gândeam la asta. Am pornit apoi, pe jos, probabil spre un bar. El ştia unde mergeam, eu nu.
Am ajuns foarte repede la intrarea unui bar afumat. Robert parcă cunoştea barmanul, deoarece vorbeau un pic. Mă aşezasem apoi în faţa barmanului, şi comandam whisky, iar Rob coniac.
Ne amuzam pe orice, după al patrulea pahar. Eu eram ameţită deja, el nu prea. Apoi am hotărât să nu mai beau whisky, ci vodcă cu lămâie. Barmanul se uita sceptic la mine, dar m-a servit. Am băut cu mult mai mult decăt Robert, sau decât mi-aş fi imaginat că pot să beau. Pe la ora două seara trebuia să plecăm, deoarece noi am fost ultimii care am stat acolo până când barmanul s-a săturat şi a vrut să plece.
Mergeam braţ la braţ până la el acasă, deoarece altfel eu aş fi căzut de cel puţin patru ori, deşi barul era doar cu două colţuri mai încolo.
Sincer, când am ajuns acasă doat atât ţin minte că ne-am sărutat pe canapea, apoi că mă dezbrăca şi ne-am culcat. Şi asta mi s-a făcut clar doar dimineaţa, când ne-am trezit fără haine, şi un prezervativ pe jos.
Mi s-a făcut scârbă pe moment. Doamne, ce am făcut? Şi ce o să creadă Robert? Că sunt o uşuratică? Mi-a venit să plâng, că nu-mi amintesc de ce am făcut, nici măcar un flashback nu am. Când s.a trezit, s-a uitat vinovat la mine. Da, şi el era de vină, dar nu chiar atât cât eu eram.
M-am dus în baie, cu cearşaful pe mine, şi mi-am luat pe mine ceva haine, pe care tocmai le găsisem. Eram mahmurită şi mă simţeam ruşinată şi vinovată. Dacă el ar vrea să continuie relaţia asta atunci totul ar fi în regulă, dar dacă nu, posibil îmi voi da demisia.
M-am întors în cameră iar el stătea pe marginea patului. Zâmbea, şi-mi făcea semn să mă duc lângă el. M-am aşezat, iar el m-a sărutat.
-Scuze, ieri cred că ne-am grăbit un pic, nu?întreba îngrijorat, dar vesel.
-Aşa e, de fapt cred că eu eram de vină, spuneam sec.
-Amândoi, mă corecta el. Eu zic că ar fi bine să... ăăă, contiunuăm?
Nu ştiam exact la ce se referă, dar nici nu mă interesa. Cineva bătea la uşă. M-am oferit să o deschid eu,lucru care pe urmă s-a dovedit a fi o prostie, deoarece am dat în pragul uşii de o fată blodă, înaltă şi slabă, care tocmai îl căuta pe Robert.

Ok deci mi-a placut...desii au cam grabit lucrurile
SI blonda aia oxigenata cine e ?
Hai mai repede cu urm cap
kisses

asta era ideea... graba...ai sa vezi oricum :-J....

sper sa va placa. sincer, idee trasnita nu am avut, dar sper sa va ajunga atat. daca nu, cap 7 va fi o revansa :P

Cap 6: Family

Sincer, pe moment mi-a trecut prin cap a fi o amantă, sau o simplă târfă. Atunci am avut primul flashback care se referă la seara trecută: şi mai multă băutură decât am consumat în bar. Îmi închideam o secundă ochii, şi ignoram faptul că tipa începea să ţipe când l-a văzut pe Robert în spatele meu. Cum m-am întors le-am văzut îmbrăţişati, iar Robert aproape plângea. Am închis uşa, dar nici nu m-au băgat în seamă.
Stăteam în cameră, cu uşa deschisă, şi mă uitam la programa de astăzi: „Shopping la Gucci pentru un costum, pentru premiera Eclipse!”. Toată ziua, shopping cu el. Dezamăgitor. Am ieşit în bucătărie şi am auzit cum Rob şi tipa blondă prăvălăgeau pe rupte. Încercam să mă abţin să nu mă dau în spectacol. Cum vine asta că nu mă bagă în seamă, deşi... mă rog, sunt pe cale bună să-mi dau demisia. Sau mai bine zis, falimentul.
Nu m-am abţinut, am intrat în living, destul de nepoliticoasă, dar ce mai conta asta. Trebuia să ghicesc repede ceva să-i zic, să mă bage şi pe mine în seamă.
-Hey, Rob, m-a sunat JoJo, ştii, tipul ăla de la radio, că vrea să facă interviu şi cu tine. Am acceptat, dar aveţi la dizpoziţie numai două minute, spuneam, de parcă trebuia să ştie.
-Brittany, hai să ţi-o prezint pe Lizzy. Lizzy, ea e Brittany, publicista şi managerul meu PR.
-Îmi pare bine, spunea ea în timp ce ochii îi sclipeau.
-Şi mie, spuneam cu un zâmbet fals, prefăcut excelent.
Stânga-nprejur şi am ajuns din nou în cameră. Perfect. Mă exaspera tipa. Cine o fi? E ceva rudă? Amantă? Fană înrăită? Colegă? Despre ultimele două ar fi trebuit să ştiu, teoretic. Dar aici lucrurile nu merg pe teorie. Vezi seara de ieri. Teoretic ar fi trebuit să bem cât putem, să venim acasă şi toată lumea să daormă în patul lui. Practic am băut cât am putut, şi eram ca doi iepuraşi primăvara. Cel puţin dacă îmi amintesc bine, ceea ce nu e sigur. Mahmureala de azi, şi influenţa de alcool de ieri pur şi simplu mi-a şters memoria. M-am simţit teribil de vinovată, dar şi o senzaţie de victimă mi-a trecut prin cap: o victimă a alcoolului, sau o victimă a lui Rob. Nu ştiam exact. Probabil ambele. Sau mai mult ca sigur sunt propria mea victimă. Eu, iraţionala şi mereu grăbită. Băteam cu nervi tastatura în timp ce scriam răspunsuri la e-mailuri tâmpite. Am auzit după aproape o oră că tipa a plecat. Am răsuflat uşurată, dar încă nu ştiam totul. Mă exaspera. Robert intra în cameră şi a vrut să-mi zică ceva, însă înainte să apuce, i-am zis să se îmbrace că ieşim în oraş.
Am ieşit amândoi, doar în maşină am început să vorbim, şi atunci încet, deşi şoferul oricum auzea totul.
-Drăguţă tipă, spuneam eu, doar de dragul să o aduc în discuţie.
-Aşa e, răspundea scurt. Toată familia o iubeşte.
Ah, deci familia o ştie. O fi o prietenă? Dar, despre asta trebuia să ştiu, parcă. Dar, încă nu s-a aflat în presă. Dar, hai să fim raţionali, dacă ar fi o iubită, ar fi trebuit să steie mai mult şi să se şi sărute. Asta e logica. Dar la Pattinson nu există logică, deoarece eu lucrez lui, şi totuşi m-am culcat cu el, deci nu e nimic dacă nu s-a sărutat cu fata.
Mă uitam la el, de fapt mă holbam, şi ochii imi erau deja cu lacrimi. E iubita lui, am constatat vag. Am încercat să mă calmez, dar degeaba, aproape mi-a scăpat un hohot isteric de plâns. Apoi se uita la mine ciudat şi îngrijorat.
-Ce e?întreba în timp ce mă mângâia pe păr.
-E... e iubita ta?întrebam, deşi cuvintele m-au durut prea tare. Aici mi-am dat seama că am mers prea departe cu lucrurile între noi doi.
A început să râdă de nu mai putea, cu lacrimi, şi respiraţie aritmică. Ce am zis? Probabil o prostie. Săracul era pe cât să se sufoce de râs.
-E sora mea, a zis, după ce s-a controlat un pic.
Sora? Oh, de ce nu am tăcut eu din gură?
-Scuze, am zis eu, şi mă uitam afară prin geamul fumuriu al maşinii, în partea cealaltă a lui. Era pe cât să mă apuce o tură de plâns şi mai amarnic. Îl urăsc.
-E ok, n-ai avut de unde să ştii, spunea pe un ton calm.
S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat pe creştetul capului. Mă întorceam spre el, iar el mă săruta. La unele locuri de muncă, aş fi dată deja afară. Dar nu aici. Asta îmi plăcea.
-Te urăsc, ţi-am mai zis?întrebam zâmbind.
-E bine de ştiut., spunea prefăcându-se că e supăratt.
Ar trebui să se bucure că sunt măcar sinceră de data asta cu el. Sincer, nu cred că îmi dau demisia, doar dacă-l văd îmbrăcat, sau doar arătând ca un retardat. Superstar afurisit.

aveam un sentiment inca de la capitolul trecut ca e sor'sa mi-a placut ultimul capitol, dar nu am inteles ceva..ea parca nu-l suferea si pac! dintr-o data sunt impreuna...dubiios

eih, da....ma insipir dupa viata mea
asa am facut si eu o data... ...

sigur ca stiai cine e