Capitolul 2. Si totusi ninge

Mă uitam nedumerită la Braşovul luminat ce rămăsese în spatele nostru. Drumul era feeric. Luna îşi oglindea lumina pală pe zăpada atât de albă încât părea artificială. Zâmbeam amar gândindu-mă la zăpada din Bucureşti, atât de mânjită şi murdară după nici câteva ore, rodul muncii eficiente a firmelor de deszăpezire angajate de primar. Ce deszăpezire? O transformau întrun morman negru şi desgustător care zăcea pe lângă trotuare până o topea soarele primăverii.

- La ce te gandeşti?

Vocea lui era atât de tulburătoare încât am simţit nevoia să-l privesc. Mare greşeală. Conducea degajat de parcă era ziua în amiaza mare şi nu noapte deja. Ochii lui sticleau în întuneric ca ai felinelor. Profilul lui cu nosul uşor acvilin şi trăsăturile asiatice părea desprins din legendele istorice. Era lejer îmbrăcat, cu o geacă neagră de piele îmblănită peste cămaşa roşie descheiată la primii 3 nasturi, iar în lumina lunii îi scânteia la gât un lanţ gros argintiu de care era atârnat ceva ce nu puteam distinge.

- Hei! Nu merit şi eu un răspuns? Întrebă el uşor nedumerit trezindu-mă din visare

- Ce ai la gât? am pus eu prima întrebare ce-mi trecu prin minte

- Eşti extraordinară, ştii? zâmbi el amar. E o semilună.

Cu un gest lejer luă mâna de pe schimbătorul de viteze şi îmi arătă medalionul din aur alb după cât imi dădeam eu seama. Era minunat lucrat, având pe o parte o incrustaţie de rubine iar pe partea cealaltă erau niste cuvinte scrise cu litere arabe.

- Ce scrie? am întrebat eu cu o voce care nu părea a mea.

- Eşti foarte curioasă şi nu în direcţia care trebuie. Dacă te-ar interesa la fel de mult chestiunile legate de tatăl tău, ne-ai face tuturora viaţa mai usoară.

- Scuză-mă că sunt indiscretă, dar la urma urmei tu pari să ştii cam totul despre mine, pornind de la pozele inocente de la primii paşi în viaţă şi sfârşind cu dezastrul tentativei mele de logodnă. Poate că ar fi corect să aflu şi eu cate ceva despre omul în a cărui casă voi locui pentru o zi sau două, nu crezi?

Mi se păru că aud un oftat, apoi urmă o lungă tăcere. Când nu mai speram sa aud nimic el opri maşina şi se întoarse către mine.

- Ai dreptate, până la un punct. Deci vrei să ştii ce e cu acest medalion sau vrei să ştii mai multe despre ... cum ai spus... „omul în a cărui casă voi locui pentru o zi sau două” ?

- Omul, am şoptit resemnată deşi medalionul mă intriga mai mult decât orice

- Ei bine, sunt avocat, locuiesc lîngă Braşov, sunt un prieten şi sfătuitor al tău la rugămintea tatălui tău. Până aici nimic nou , nu?

- Da, nimic nou, şi dacă tot nu vrei sa spui nimic în plus faţă de cele ce ştiu deja, poate îmi spui despre medalion.

- Da, văd că eşti încăpăţânată rău de tot. În regulă. Pe medalion scrie ...” Cu toată dragostea, Aysha”. Şi acum, dacă ai aflat cam tot ce vroiai, poate ne continuăm drumul până răsare soarele, replică el pornind maşina brusc.

Eram deja ameţită de tonul cu care a rostit numele acelei femei. Am dat din cap pierdută în gânduri. Doamne, omul ăsta era extrem de periculos. Îl ştiam de câteva ore şi deja mă tulbura nepermis de mult. Ce îmi păsa mie de 1000 de Ayshe? De cînd putea să mă dea peste cap în halul ăsta un necunoscut? Şi apoi, ce-mi păsa mie de medalioanele lui şi de femeile care l-au iubit şi poate că-l mai iubesc?

- Am ajuns, m-a trezit glasul lui din visare.

Eram în faţa unei porţi mari ce se deschise fără zgomot în faţa noastră. Maşina rulă încet pe aleea străjuită de brazi până în faţa conacului luminat ce răsărise din noapte. Părea o clădire singuratică din spatele căreia se ridica muntele ameninţător. Mă simţeam ca dusă pe un tărâm de poveste. Daca mi-ar fi deschis portiera Scufiţa Roşie sau dacă o vrăjitoare ar fi coborât pe horn pe o mătură şi m-ar fi poftit în casă nu m-ar fi mirat deloc. Cu toate acestea am tresarit când Akan stătea cu bagajele mele deja scoase din portbagaj în faţa portierei pe care o deschisese fără să prind de veste.

- Chiar vrei să-ţi petreci noaptea în maşină? râse el trezindu-mă la realitate.

- Cred că oboseala e de vină, sper că mă înţelegi... si apoi... e de vis locul acesta. Cum de l-ai găsit?

- Chiar dacă ţi se pare uimitor, agenţiile imobiliare au ajuns şi pe la noi.

Zâmbea din nou iar dinţii îi scânteiau în lumina lunii. Pfff, cred că imaginaţia mea a luat-o razna de ceva vreme, mi-am spus coborând din maşina pe care doar acum mi-am permis s-o observ. Era un Porche... un Porshe Cayenne. M-am uitat surprinsă la el, era bogat, era foarte bogat dacă îşi permitea o asemenea maşină şi un asemenea conac.

- Intrăm azi, sau stăm fericiţi în curte până în zori?

- Chiar te pricepi să strici omului tot cheful, am mormîit eu întrebându-mă pe bună dreptate ce surprize îmi mai rezerva noaptea.

- Hai, nu te sfii, râse el. Pofteşte în umila mea locuinţă! Cu un gest larg imi arătă cerdacul mare din care o uşă deschisă ne aştepta să intrăm. Să ai milă de moş Ilie şi de tanti Ildiko. Sunt oameni buni şi nu aş vrea să le strici cheful cu firea ta încântătoare, işi arătă iar dinţii albi către mine.

- Firea mea încântătoare? Firea îmi este după cum se poartă şi omul cu mine.

- Şi mie cam ce ai avea să-mi reproşezi? se miră el apucând grămada mea de bagaje de parcă ar fi fost două, trei pacheţele uşurele.

Mă întrebam şi eu… de ce sunt ostilă? Ce îi puteam reprosa? Că e frumos? Că are un trecut şi de bună seamă şi un prezent? Că s-a purtat frumos cu mine şi că nu m-a lăsat să îngheţ pe drumul spre Prejmer în toiul nopţii? Că-mi oferă găzduire şi că m-a invitat la cină?
Cina!!!! Off după ce o dădusem aşa de rău în bară până acum, nu aş fi vrut să continui să-i stric seara aşa cum începusem deja. Şi apoi…mai mult ca sigur că nu era singur. Aveam eu oare tăria sa stau la masă cu distinsa Aysha sau urmaşa ei? Cu siguranţă că nu. Să suport eu comparaţii între mine şi cine ştie ce fotomodel? Şi cam ce aş putea să îmbrac eu ca să fiu la inălţimea evenimentului? Mi-am trecut rapid în revistă garderoba şi am decis că nu am nimic potrivit, nimic în care să mă simt femeia fatală aşa cum mă visam.

Am realizat că se uita întrebător la mine şi cu un oftat l-am urmat păşind în holul conacului cu o falsă îndrăzneală ce mă părăsi imediat. Era mare, mult mai mare decât părea de afară. Era luminat de un candelabru imens ce atârna din tavanul înalt. Mi-am rotit ochii uimită. Holul acesta era cât apartamentul meu din Bucureşti. Pe pereţi erau lambriuri din stejar iar scara solidă ce urca la etaj era din acelaşi lemn. Din loc în loc pe pereţi erau aplice ce evocau prin forma lor stăvechile torţe. Două divane mari cu o masă lungă şi joasă erau amplasate lăngă peretele din spate, care dodea spre muntele împădurit pe care îl ghicisem mai devreme afară.

- Peretele e complet de sticlă, am exclamat uimită fără să-mi dau seama.

- O, da! Când e viscolul prea mare închidem obloanele ca sa-l protejăm. Dar până faci un tur al casei, hai sa îi cunoşti pe cei doi dragi prieteni şi ajutoare ale mele. El e moş Ilie, vezi să nu-i spui altfel că se supără, îmi şopti el.

M-am întors spre cel pe care îl simţeam deja în spate. Erau doi, un bătrânel ca din poveşti, cu părul şi barba albă, îmbrăcat tot în negru şi o femeie trupeşă cam de vreo 50 de ani, cu capul acoperit cu o basma, cu o cămaşă albă, o fustă grena şi un şorţ plisat negru. Ciudată combinaţie, mi-am zis, dar la urma urmei nu eram eu stilistul zilei care să le dea altora sfaturi cu privire la îmbinarea articolelor de îmbrăcăminte.

- Sarumana coniţă, spuse moşul cu o voce dogită. Sper să vă simţiţi bine la noi.

- Multumesc, şi eu sper, deşi vizita mea va fi una scurtă, cred.

- Ea e tanti Ildiko, cea mai mămoasă din Transilvania. Sunt sigur ca va vrea sa te cocoloşească. Să nu te laşi intimidată de ea, că nu mai ai scăpare, zâmbi el afectuos către femeie.

- Bună prezentare îmi făcuşi, ai! Ce o să creadă sărmana fătucă? După ce că aduci oaspeţi aşa de rar, ne mai şi prezinţi de parcă am fi noi cei mai răi…

- Vorbeşte numai în numele tău, femeie! bodogăni moşul muşcându-şi mustaţa. Eu nu am auzit nimic de rău de mine.

- Asta pentru că Bunul Dumnezeu, în milostenia Lui te-a lăsat fudul de urechi se răsti Ildiko punându-şi măinile în şolduri. Şi probabil că o fi
ştiut El ce face!

- Sigur că a ştiut, draguţul. Aşa nu te mai aud trăncănind toata ziulica numai prostii.

Până să-mi dau seama, deja radeam în hohote. Doamne, parcă erau actori dintro piesă în care toata lumea se contrazice.

- Na ! ne facurăm de râs din prima, se rasti Ildiko luându-l de o mână pe moş Ilie şi impingându-l spre bagaje. Hai sa ducem fătuca asta în camera ei până pregătim masa.

- Eu sunt Nadira, am spus simplu. Cât despre masă…

- Cât despre masă o să fie servită în jumatate de oră, aşa că trebuie să ne grăbim îmi tăie Ildiko vorba.

Akan se aşezase pe unul din divane şi se uita la jocul flăcărilor din şemineu. Doamne, toata casa o avea şeminee? Pff, romantismul stătea la un colţ să mă pândească. Lumina focului dădea reflexe roşiatice ochilor lui… sau poate că aveam vedenii, mi-am spus urcând pe scările de lemn dupa cei doi. Etajul avea un hol asemănător celui de la parter, şi aici zidul din spate era înlocuit cu un geam imens, şi aici era şemineul în care flăcările se jucau vesel iar în locul celor două divane erau două fotolii largi şi o canapea. În mijloc trona o masă joasă pe care erau răvăşite câteva ziare şi reviste. În partea opusă era o mică seră, mai multe plante ornamentale şi sub ele un dulău mare şi negru ce părea să dormiteze dar care scoase un mârâit sumbru când mă simţi.

- Stai cuminte Ursule! se auzi dominatoare vocea lui Akan. Nu ai voie!

Câinele scânci ascultător, apoi se apropie cu capul plecat şi cu urechile lăsate pe spate. Mă mirosi şi apoi se duse la locul lui părând că a adormit pe dată. Cum o fi auzit Akan mârâitul cainelui de jos când abea a fost auzit de noi, pe acelaşi etaj cu el? Şi ce putere putea să aibe asupra câinelui de l-a liniştit pe dată?

- Să nu te sperii domnişorică, Ursu îi prietenos, doar ca îşi face şi el datoria de paznic, explică moşul deschizându-mi o uşă în faţă.

Camera era spaţioasă şi cred ca pe timpul zilei era plină de lumină. Era mobilată în stil oriental, cu un divan mare acoperit cu o cuvertură intens colorată şi un sul învelit în acelaşi material era aşezat la capul divanului. Tot pe divan erau aruncate neglijent două perne mari. Lenjeria ce se zarea de sub cuvertură era albă şi se termina cu o broderie de dantelă fină. Pe peretele opus era un geam mare prin care se vedea ninsoarea de afară. Dădea, după cum realizam eu spre curte. În lateral se vedea o usiţă mică ce te scotea întrun balcon mare plin cu zăpadă. O masa micuţă cu două scaune era aşezată pe colţ, iar in partea opusă, era un grup de patru perne mari ce erau sprijinite de doua cufere din lemn cu sculpturi metalice aplicate ce străjuiau o altă uşiţă care dadea întro camaruţă plină cu umeraşe şi rafturi goale

- Iaca , asta-i camera matale, zâmbi moşul

- E minunată am aprobat convingător. Moşule, eşti moldovean?

- Poi cam da domnişorico, râse moşul in barbă.

- O adevarată colecţie de etnii aici, văd.

- Stai sa-l vezi şi pe Corcodel, hohoti Ildiko. Atunci poţi spune că suntem o colecţie…

- Corcodel? El e….

- El e omul bun la toate, şi cântă minunat la zurnie. Împreună facem o adevărată orchestră, se auzi vocea lui Akan în spatele nostru.

Cum de urcase toate scările alea fără să-l auzim era un mister. Dar ce nu era mister legat de Akan? Ochii lui erau iar negri, îşi desfăcuse părul din coadă şi îi cădea liber pe umeri şi pe spate, schimbase cămaşa roşie cu una fină albă peste care purta un ilic mic de piele… era incredibil. Mă dureau ochii parcă să mă uit la el. Cu coada ochiului i-am observat pe cei doi simpatici angajaţi ai lui Akan ieşind pe uşă zâmbind complice. Era iubit până şi de angajaţii lui, se vedea asta.

- Cum, nu eşti gata? Şi eu care credeam că ţi-e foame. Eu nu obişnuiesc să mănânc seara, dar voi bea un păhărel de vin cu tine ca să-ţi ţin companie şi să discutăm cam toate câte au rămas nediscutate.

- Dar nu am avut timp nici să despachetez, doar ce am vazut camera, am protestat moale deşi simţeam că porneam o luptă pierdută din start.

- Cam 5 minute ai la dispoziţie să te împrospătezi, cât despre ţinută… orice este bun, nu te formaliza, iei masa aici, nu în cine ştie ce club sofisticat, dădu el din mână amuzat ieşind din cameră. Cinci minute, nu mai mult, începând de acum, strigă el coborând scările de data aceasta zgomotos, cu câinele alergând dupa el.

“ Cinci minute începând de acum!" îl maimuţăream eu cotrobăind prin bagaje. Am găsit o rochiţă tricotată ce se mulează pe corp, cu un imprimeu maro cu bej şi de data aceasta am întors cu grijă gulerul imens potrivindu-l ca pe un colan în jurul gâtului, am pus pe mine o pereche de colanţi maro, m-am încălţat cu nişte balerini asortaţi, mi-am pieptănat părul ciufulit şi m-am uitat în oglindă. Nu era chiar grozav, dar nici nu eram de lepădat. Am refăcut machiajul şi mi-am pus o pereche de cercei lungi cu un model asemănător celui de pe rochiţă şi m-am reevaluat în oglindă. Hai ca nu e chiar un dezastru, m-am încurajat singură. Am tras aer în piept şi apoi…. Apoi am coborât vitejeşte scara în protestele lui Akan cu privire la ce înseamnă punctualitatea şi care îi sunt beneficiile…