Become twilight-ish

Forum dedicat fanilor Twilight
 
PortalPortal  AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Cenusa din noi

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
avatar
Dacciana
Newborn
Newborn

Mesaje : 4
Puncte : 6
Renume : 0
Data de inscriere : 30/11/2010
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Cenusa din noi   Mier Dec 01, 2010 1:07 am

1. In loc de prefata

E seara… nicio noutate, nimic care sa ma smulga din amorteala ce ma cuprinsese in ultima luna. Zilele mele parca erau trase la Xerox, se derulau cu viteza melcului, una cate una, fara variatii, fara nicio bucurie. Ma transformasem intr-un robotel care la inceput stralucea ca apoi sa devina din ce in ca mai prafuit.

Unde disparuse cheful meu de viata? Ma mai si intrebam… Stiam raspunsul mai bine ca oricine, dar de ce l-as fi acceptat? Tot ce nu-mi placuse in viata pur si simplu ascunsesem in cel mai intunecat colt al sufletului meu. Devenisem o maestra a inselaciunii, a mistificarii, numai ca, spre deosebire de majoritatea celor din jurul meu care-si foloseau aceste talente pe ceilalti, eu alesem drept tinta… pe mine.

M-am ridicat cu greu de pe canapeaua confortabila, prea confortabila dupa cum imi ziceau si putinii prieteni pe care ii mai pastrasem pe langa mine. Mi-am intins bratele , am facut cateva miscari incercand sa-mi amintesc ca nu sunt chiar atat de ruginita pe cat imi imaginam.

Cum de am ajuns aici? Nu e mult de spus, cateva alegeri gresite, cateva clipe de ezitare, complacerea in mediocritate… Pentru asta ma nascusem oare?
As fi ras cu lacrimi de mine ca aveam o criza existentiala...O! DA! Era momentul cel mai potrivit sa o am… asta daca nu m-ar fi izbit imaginea mea din oglinda. Mi-am prins obrajii in palme si m-am privit critic. Parul negru, usor ondulat, cadea pana la baza urechii in suvite dezordonate… se vedea ca astazi nu facuse cunostinta cu pieptanul. Ochii meu, altadata expresivi si veseli, pareau inecati in melancolie. Pana si culoarea lor de un verzui topit in miere te deprima. Pfff, ce sa mai vorbesc de restul… o epava, asta ajunsesem in cel mai scurt timp. Pentru ca tot nu ma ocupam cu mare lucru in ultima vreme poate ca era momentul sa ma apuc de scris, aveam si titlul si subiectul pregatit deja: CUM SA AJUNGI O EPAVA IN 3 PASI

Mi se parea mie sau imi cam plangeam de mila? Hm, eram deja experta in domeniu.

M-am oprit din mers realizand ca masuram apartamentul cu pasi rari, pocanind teribil din tocuri. Waaaaaaaaaaa, cred ca vecina de dedesubt e in extaz acum. Era trecut de miezul noptii si sarmana femeie si-o imagina ca am un armasar de curse in apartament.

Trageam de timp dar realitatea era una si era cam dura pentru mine. Trebuia sa parasesc Bucurestiul asta atat de imbacsit si neprimitor dar pe care il iubeam si sa ma mut …pffff…unde???? La Prejmer… Cred ca eram complet nebuna atunci cand acceptasem mostenirea asta picata din cer. De fapt tocmai asta era si cauza scoaterii mele din circuit. Pana acum o luna traiam fericita in lumea mea, cladita, e adevarat pe o minciuna … dar cine nu are secrete ? Care familie e 100 % ferita de mici cutremure? De probleme de orice gen?

Traiam cu impresia ca sunt ferita de orice dar iata ca de o luna toate realitatile mele se rasturnasera. Telefonul suna strident. Era pentru a patra oara in seara aceasta ca eram apelata. M-am uitat sa vad dar ca si celelalte erau doar apeluri cu Id necunoscut. Cineva se juca cu mine, si pentru ca refuzam sa fiu jucaria cuiva, nu am raspuns nici de aceasta data.

M-am smuls din reverie, mai aveam o ora si trebuia sa plec. Bagajele ma asteptau cuminti in hol, erau cam numeroase, recunosc, dar … ce naiba, ma mutam din Bucuresti. Zambeam in sinea mea, valizele cumparate special erau intesate cu haine care nu-si aveau rostul, care nu prea mai aveau cum sa ma reprezinte. Am trecut in revista tot ce se intamplase in ultima vreme in timp ce imi faceam un dus scurt.
………………………………………………………………
Telefonul neasteptat dat de firma de avocatura Negoiescu ma intrigase la momentul acela. Invitatia lor seaca si lipsita de amabilitate, de parca stiau cata neplacere imi vor provoca noutatile lor, m-a determinat sa aman intalnirea cu Mihai. Oftam gandindu-ma la el… oare il iubisem? Cine poate spune? Eu una… nu. Cert e ca il gonisem din viata mea, asa cum ii indepartasem pe toti cei care au avut cea mai mica legatura cu motivul invitarii mele la biroul avocatului. Acesta era o persoana croita pentru aceasta meserie. Maruntel, grasun, cu o fata rotunda si rozalie care ma facea sa-l compar cu un porcusor de rasa vietnameza nu imi inspira incredere. L-am observant cu atentie, arata clar semnele de nervozitate obisnuite la cei care mistifica cu regularitate adevarul. HA! Nu ar fi fost un bun jucator de pocher, zambisem eu atunci cu superioritate intanzandu-i mana. Ma imbracasem special in tinuta office stiind ca fusta lunga pana deasupra genunchiului, stramta, care imi sublinia forma picioarelor avea sa influenteze pozitia avocatului in discutia noastra. Am avut confirmarea imediat ce m-am asezat pe sacunul indicat de el si am pus picior peste picior. De ce or fi barbatii astia atat de blegi? Ma intrebam privindu-l in ochi senin.

- D-ra Tataru, v-am invitat aici la noi pentru a va informa despre o situatie delicata.

Vocea avocatului era placuta si usor senzuala. Daca nu i-as fi vazut figura, poate ca mi-ar fi placut sa-l ascult. Cu toate acestea am facut un efort si l-am privit in ochi realizand ca ce avea sa urmeze nu era chiar placut.

- Va ascult cu toata atentia domnule avocat, am spus eu fluturand din genele rimelate. Dupa cum vedeti am sosit imediat ce am putut la dumneavoastra si sper sa lamurim orice problema sau situatie delicata s-ar putea ivi, desi sincer ma indoiesc ca as avea ceva probleme de acest gen.

- Ba aveti, stimata domnisoara, aveti una din cea mai delicate situatii cu care m-am confruntat.

Acum eram chiar curioasa, mi-am scormonit mintea cautand orice ar putea lua o intorsatura neastepata in viata mea. Nu, nu era nimic, sau cel putin asa crezusem eu. Viata mea era cat se poate de necomplicata, isi urmase pasii firesti de parca traiam sub un clopot de sticla, ferita de orice e rau. Ma nascusem intr-o familie iubitoare, eram singurul copil la parinti, eram iubita si beneficiasem de o copilarie minunata. Termninasem o facultate economica – nu ca nu erau destui economisti pe piata fortei de munca, si pentru ca nu-mi placea viata de angajat la o firma cu un program stabil, colaboram cu niste amici pentru care pictam diverse gablontzuri din ceramica sau lut confectionate si comercializate de ei. Nu eram bogati dar, ne facusem ceva clientela si un nume pe piata si asta spunea ceva ce se reflecta pana la urma si in buzunarul nostru. Asa ca… ce problema delicata putea sa se iveasca?

- Dupa cum poate ca ati aflat, domnul Reza Manoliu, m-a rugat acum o saptamana, in caz ca se intampla ceva cu dansul sa iau legatura cu dumneavoastra. Si pentru ca din nefericire….

- Ma iertati ca va intrerup, domnule Negoiescu, dar …. Cine este domnul Reza Manoliu si ce legatura pot avea eu cu el?

Avocatul isi ridica privirea din actele deschise ostentativ pe birou in fata sa, isi potrivi ochelarii pe nas, isi drese glasul si apoi, cu o voce mica spuse

- D-ra Tataru, dansul era tatal dumneavoastra biologic.

Aproape ca am sarit de pe scaun cu obrajii in flacari. Omul acesta era nebun. Imi cunosteam bine familia, mama balnda si dulce, vesnic un sprijin si o prietena adevarata, tatal meu, mort de tanar dar caruia ii pastram o amintire calda si plina de dragoste si respect…. Cum si de unde rasarise acest Reza Manoliu drept tata al meu? Eram femeie in toata firea si totusi am realizat ca lovitura primita era aproape de nesuportat.

- Pot vedea si eu ceva documente in sprijinul celor spuse de dumneavoastra? Vocea mea rasunase spart si imi zgariase pana si propriile-mi urechi si arata clar ca ma aflam in pragul unui soc, dar vorbele avocatului imi dadura lovitura de gratie.

- Vi le-am trimis prin domnul Mihai Sever, logodnicul dumneavoastra inca de acum 4 zile. Mi-a confirmat ca vi le-a inmanat si de aceea mi-am permis sa va expun situatia asa direct.

- Adica vreti sa spuneti ca ati luat legatura cu Mihai? Cred ca paream picata din luna, dar chiar nu realizam de ce firma daduse aceste informatii unei alte persoane.

- D-ra Tataru, acum 5 zile am discutat cu dumneavoastra la telefon si v-am spus ca va voi trimite niste acte spre studiu in vederea unei discutii extinse pe marginea lor la sediul nostru. V-ati dat acceptul iar la ora stabilita de dumneavoastra a deschis dansul usa apartamentului in care, asa cum a lasat sa se inteleaga, locuiati impreuna.

Am dat din cap, mai intelegatoare. Imi amintisem, avusesem o comanda urgenta si o livrasem personal, asa ca imi iesise total din minte discutia cu avocatul si actele pe care acesta trebuia sa mi le inmaneze. Si totusi… Mihai… de ce nu mi le daduse? De ce le retinuse si facea pe amnezicul? Nu cunoscusem niciodata pe cineva mai atent la detalii si cu un spirit de observatie mai dezvoltat decat Mihai. Ce sa inteleg? Vocea avocatului imi intrerupse sirul intrebarilor.

- Poate ca nu va dadeam atatea detalii daca nu am fi fost informati ca domnul Sever a luat legatura cu partenerii din Brasov in vederea incheierii succesiunii. Si pentru ca stiam ca noi doi nu lamurisem niciunul din aceste aspecte ale problemei, am revenit cu un telefon in dimineatza aceasta ca sa stabilim o intalnire si sa stim si noi daca actele se vor face prin Brasov sau prin noi.

Taceam incapabila sa admit ca Mihai putea sa actioneze asa. Eram coplesita… un tata nou nout, o succesiune si un tradator si excroc pe post de logodnic? Era cam mult pana si pentru mine. Am sorbit o inghititura mare de apa din paharul pe care avocatul mi-l intinsese amabil. Am tras de doua ori aer adanc in piept apoi mi-am aruncat ochii pe actele insirate in fata mea. Citind simteam ca literele imi ardeau retina, ca saltau batjocoritor in fata ochilor mei ca intr-un dans tribal stravechi.

- Domnule Negoiescu, va rog, putem relua discutia maine? Sincer nu ma simt prea bine si … de fapt nici nu este de mirare. Trebuie sa admit ca nu ma asteptam la gravitatea noutatilor dumneavoastra.

Omul acceptase amabil si oarecum stanjenit de gafa facuta de angajatii sai care au inmanat actele altcuiva decat mie. Ardeam de nerabdare sa ajung acasa, sa dau ochii cu Mihai, doar ca … era plecat la Brasov. Am zambit amar stiind ca aceasta era doar o amanare a discutiei ce urma s-o avem. Amanare? Dar de ce as amana asa ceva acum? Suntem in secolul 21, deci, unui astfel de om ii puteam aplica un tratament lipsit de menajamente. Am luat telefonul si spunandu-mi ca la urma urmei si un SMS e prea mult pentru el, i-am scris:
Am aflat tot. Hainele le gasesti la Marcel. Nu te deranja sa ma cauti, nu iti vei mai gasi logodnica blanda, dulce si duioasa, ci un dusman. Nu mai ai la cine sa te intorci. Nadira.

M-am intalnit cu avocatul, mi-am lichidat cam ce mai aveam prin Bucuresti si am facut nenorocita aceea de succesiune, acceptand ideea ca parintii care m-au crescut si iubit nu erau si cei biologici. Nu avea sa schimbe cu nimic ata, eu tot Nadira Tataru ramaneam si tot pe ei ii iubeam.

Mostenisem o pensiune maricica in imprejurimile Prejmerului, un cont substantial in banca si ceva teren in zona. Eram chiar avuta in acest moment, deveneam o persoana care nu prea are nevoie sa-si faca griji cu privire la viitor.

Luna care zburase pe langa mine o petrecusem cititnd despre cum se poate conduce o pensiune – pe care de altfel doream s-o transform, s-o mobilez si sa uzez de legendele legate de vampiri dupa care stiam ca strainii se dau in vant.

Am oftat adanc, era timpul de plecare, asa ca m-am imbracat cu o pereche de blugi negri si un tricou verde, m-am machiat rapid, folosind doar putin ruj si un creion dermatograf si iata-ma gata de plecare, catre Prejmer si catre legendele lui.



Ultima editare efectuata de catre Dacciana in Mier Dec 08, 2010 3:01 am, editata de 1 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
avatar
Dacciana
Newborn
Newborn

Mesaje : 4
Puncte : 6
Renume : 0
Data de inscriere : 30/11/2010
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Re: Cenusa din noi   Mier Dec 08, 2010 2:54 am


Capitolul 1.
Punct si de la capat


Drumul pana la Brasov a fost scurt si lipsit de evenimente, cu toate ca vremea de afara te imbia la orice numai la drumetii nu. Nici macar nu apucasem sa ma plictisesc. Ma uitam pe fereastra, zambitoare, tinand in maini cana cu ceai fierbinte pe care o primisem de la asistenta avocatului din Brasov. Eram chiar recunoscatoare, pentru ca nu inotam in zapada incercand sa ajung in Prejmer. Iarna chiar venise cu toata puterea desi era doar sfarsit de octombrie.

Ma simteam rupta de realitate in biroul acesta. Mobilierul era de lemn masiv si cu toate ca pastra patina timpului, era extrem de bine intretinut. Sunt sigura ca piesele respective s-ar fi gasit mai degraba intr-un muzeu, decat in biroul unui avocat. Asteptam ca proprietarul biroului sa soseasca de la o intalnire neprogramata dar care probabil nu a putut fi amanata. Era cald, focul ardea in semineu… mereu visasem la scene amoroase ce se petrec in fata semineului. E clar, incep sa ma tampesc de tot, devin romantica, mai am putin si merg in Poiana Narciselor sa dansez dansul ielelor. Atentia mi-a fost captata de un tablou mare ce domina peretele din fata mea. Era portretul in marime naturala a doi barbati, unul blond si altul brunet. Amandoi aruncau din tablou niste priviri care iti patrundeau in suflet si fara sa-mi dau seama de ce, am simtit cum inghet. Am zambit, devenisem in ultima vreme mai sperioasa decat o pisica. Barbatii aveau ceva in comun, desi fizic nu semanau. Erau imbracati in costume de epoca ce-mi pareau, dupa cunostintele de istorie pe care le detineam, cam din secolul XV – XVI… erau deosebit de frumosi, cu ochi expresivi, intunecati, cu pielea alba… Daca expresia lor ar fi fost blanda mi i-as fi imaginat ca pe doi ingeri, dar privindu-le chipurile cu trasaturi frumoase dar dure, privirile reci si zambetele mici din coltul gurii, pareau mai curand niste zei ai distrugerii. Oare cum au aratat oamenii acestia in realitate? Eram sigura ca pictorul le infrumusetase chipurile, poate si siluetele, cine stie. Ce nu fac oamenii pentru vanitate… si cred ca asta e valabil pentru orice epoca. Daca ar fi trait in secolul nostru si ar fi aratat asa, cei doi ar fi fost fara indoiala cei mai tari si mai bine platiti manechini de pe planeta.

- Sunt verii mei, Stefan si Vladimir, se auzi o voce calda si senzuala din spatele meu.

Am sarit ca arsa, de parca as fi fost prinsa cu mana in sertarele cu acte. M-am intors storcandu-mi mintea pentru a incropi o scuza, desi nu intelegeam pentru ce ar trebui sa ma scuz, dar dand cu ochii de interlocutorul meu, am ramas muta. Mi-au trebuit cateva secunde sa-mi revin si sa inchid gura pe care o cascasem de uimire.

- V-am speriat, imi cer scuze, domnisoara Tataru. Eu sunt Akan Mirza, avocat si, cu voia dumneavoastra ghid si sfatuitor pentru noua afacere.

Simteam ca nu mai am aer si totusi nu imi puteam lua ochii de la acel barbat.

- Akan Mirza?

Am soptit aproape numele, de parca era un sacrilegiu. Imi repetam obsesiv ca visez, ca barbatul din fata mea nu putea fi real. Era de inaltime medie, cu tenul masliniu, cu ochii mari, migdalati si negri umbriti de doua sprancene subtiri, pometii usor proeminenti, gura senzuala si dintii extrem de albi. Tenul masliniu era perfect, pielea lui era neteda si parea foarte fina, aproape ca-mi facea pofta sa-l ating, sa-l mangai, sa-l pipai ca sa ma conving ca e real. Era cea mai grozava si cea mai frumoasa fiinta pe care o vazusem vreodata, femeie sau barbat. O! Doamne! Sper ca nu ma fac de rusine in fata lui, nu asa. Probabil ca toata populatia feminina a globului ar fi cascat ochii la el, dar eu… eram clienta lui. Eram o femeie blazata, tocmai iesita dintro relatie dezastruoasa, se presupunea ca ar trebui sa am mai multa demnitate si nu sa cad ca o gasca proasta la picioarele lui.

Probabil ca semineul e de vina, si iarna de afara si poate ca asistenta aia mi-a pus ceva in ceai si am halucinatii… pentru ca eu nu cred in dragoste la prima vedere.

Mi-am dat seama ca timpul trecea si ca el statea in fata mea si ma evalua din priviri. Ohhh, probabil ca isi spunea, inca una…. Si nici macar nu ma ridicam la nivelul lui, macar daca as fi fost o femeie superba, ca sa il pot interesa cat de cat!

Imaginar mi-am dat doua palme sa-mi revin, mi-am dres glasul si sub privirile lui amuzate am reusit sa scot cateva cuvinte .

- Numele are rezonanta mai curand asiatica decat specifica zonei.

Rasul lui m-a luat iar prin surprindere, parea perfect, o imbinare de tonalitati care imi dadeau ultima lovitura de gratie. Ca sa imi revin si sa-mi concentrez atentia asupra vorbelor lui si mai putin a persoanei sale, mi l-am imaginat insurat cu o femeie grasa, cu obraji rumeni, cu solduri late si cu privire posaca. Poate ca avea si vreo doi, trei copii cu ea si o si insela in fiecare zi cu diverse cliente.

- Ciudata intrebare, d-ra Tataru. Ma asteptam la cu totul altceva. Obisnuiti sa luati mereu oamenii prin surprindere? Dar ca sa va raspund la intrebare, da, Akan e nume tatar si m-am nascut in Dobrogea.

Ne asezasem amandoi pe fotoliile ce pareau mai curand jilturi din fata semineului. Pe tacute si fara s-o atentioneze nimeni, asistenta intra si puse pe masuta o tava cu doua cesti si un ceainic din care ieseau aburii aromati ai ceaiului si un platou cu prajiturele. Cata eficienta, mi-am spus urmarind gesturile ei delicate. De fapt daca o priveam obiectiv, asistenta putea fi catalogata drept o frumusete zonala. Ciudat, ma asteptam sa vad astfel de oameni mai mult la o agentie de modeling decat la un birou notarial.

- Dobrogea? Si cum se face ca v-ati deschis cabinetul de avocatura tocmai aici?

- Nu e mare mister. Verii mei, cei din tabloul din spatele nostru au aici o ferma destul de mare. Initial am venit sa-I ajut pentru o perioada scurta, dar apoi… apoi l-am cunoscut si pe tatal dumneavoastra, care mi-a devenit un bun prieten si uite asa … m-am ales cu acest cabinet.

- Adica cei doi din portret chiar exista? am intrebat eu perplexa.
Rasul lui umplu camera din nou. Parea ca se joaca, ca savureaza fiecare moment si ca mirarea si interesul meu il multumesc.

- Oh, costumele, asa e, te-au derutat isi pocni el mainile una de cealalta. Tabloul e facut anul trecut, iar ei erau costumati ca la ultimul revelion. Obisnuim pe aici sa participam pe la tot soiul de festivaluri si baluri mascate. E frumoasa zona si plina de evenimente, ca doar e turistica.

- Cum era tatal meu? Si ce s-a intamplat cu el? Nu am reusit sa aflu despre el nimic de la nimeni.

Pusesem intrebarea cu voce mica, crucindu-ma de bucuria pe care o simtisem cand el a renuntat la dumneavoastra si a trecut la tu. Eram sigura ca o facuse cu buna stiinta si asta chiar ma facea fericita, desi habar nu aveam de ce.

- Tatal tau, isi mangaie barbia cu un gest usor ezitant de parca alegea din gramada de informatii ce sa imi spuna, tatal tau a fost un om deosebit. Sincer imi pare rau ca nu l-ai cunoscut. El stia despre tine cam tot ce trebuie sa stie un tata despre copilul lui. Era mandru, si ne tot arata poze cu tine, mai mica, mai mare. Stefan chiar a facut un album cu pozele tale, o sa le vezi cand il vom vizita. Stefan e cel brunet iar Vladimir cel blond. Cu totii am tinut la tatal tau si de aceea ne facem atatea griji in privinta ta. Sa zicem ca suntem un fel de tutori ai tai , pana te pui pe picioare.

- Ce ziceti ca sunteti? Sarisem in picioare ridicand glasul nervoasa. Uite care e treaba, domnule Mirza, sunt femeie in toata firea, nu o copilita ce trebuie ghidata in viata. Daca tatal meu era interesat de mine, ma tinea alaturi de el. Nici macar nu vreau sa ma gandesc la femeia care mi-a dat viata… sper ca nu o s-o scoateti si pe ea din cutie de pe undeva. Si apoi….ce naiba s-a intamplat cu el? Unde e ingropat si de ce boala a murit? Dar ce tot pun eu intrebari aici care nu-si au rostul? La urma urmei poate ca ar trebui sa-mi dati cheia si harta catre extraordinara proprietate lasata de minunatul meu tata si sa plec acolo!

Rasul lui ma calma dintro data.

- Doamne, dar ce temperament ai! Parca esti o iapa neimblanzita! chicoti el vizibil incantat. Esti cu adevarat fiica tatalui tau.

Simteam ca ma sufoc de indignare.

- M-ai comparat cu o iapa? Sangele mi se adunase in obraji si il simteam cum imi fierbe in vene. In acelasi timp mi se paru ca ceva din atitudinea lui se schimbase, ca devenise mai rezervat. Nu stiu ce educatie ai primit, si nici nu ma intereseaza, dar da-mi voie sa-ti spun ca esti misogin.

- O, da, sunt plin de defecte , ranji el ridicandu-se lent de pe fotoliu si aratandu-si dintii perfecti si albi ca ai unui pradator. Dar iti sunt un bun protector, si crede-ma ca in zilele acestea oricine, femeie sau barbat, are nevoie de protectie. Vom vorbi despre toate acestea la cina, daca nu te superi. Stiu ca totul este greu de digerat chiar si pentru cineva cu un stomac mai tare ca al tau, dar cu timpul ai sa intelegi. Poate ca nu am fost chiar diplomat, stiu atatea despre tine, ti-am privit pozele de la diverse varste … asa ca mi-am permis sa fiu mai putin formal si mai fara tact, de parca am fi in familie.

Se uita in ochii mei ce se cazneau sa ramana maniosi iar eu simteam ca ma pierd in privirea lui ciudat de patrunzatoare. Unde era toata furia pe care o simtisem cu doar cateva clipe mai inainte? Ce putere stranie avea asupra mea? De ce ma simteam ca argila in mainile lui? Dar ce spusese oare? Cina? Ma invitase la cina?

- Pentru ca vremea de afara nu ne lasa sa facem o drumetie catre Prejmer si pentru ca hotelurile si pensiunile din oras sunt full, mi-am permis sa fac aranjamentele necesare sa ramai pana la deblocarea drumurilor la mine. Locuiesc in zona, nu departe de aici, spre periferie si sunt sigura ca tanti Ildiko va face tot ce trebuie sa te simti exceptional la noi.

Incercam sa protestez, dar probabil ca mintea mea era in pauza acum. Voi ramane la el… incredibil, dimineata fusesem plictisita de scurta vizita pe care eram obligata s-o fac iar acum, ma pregateam sa ma instalez la el pentru cel putin o zi sau doua.

- Multumesc pentru oferta, am ingaimat privindu-l atenta. Esti un om ciudat, Akan Mirza, si daca eu ti-am parut ca reactionez altfel decat te asteptai, nici tu nu esti icoana avocatului de provincie. Fireste ca accept sa locuiesc la tine, dar nu vreau sa-ti influentez programul in niciun fel asa ca nu te simti obligat sa ma inviti la cina …

- Obligatie? Sunt sigur ca ai tone de intrebari chiar daca incapatanarea nu-ti da voie sa recunosti si interesul meu este ca tu sa afli tot ce trebuie cat mai repede.

M-a pufnit rasul meu caracteristic, puternic, despre care prietenii imi spuneau ca e molipsitor. Tone de intrebari? WA! Dar singura mea intrebare era cu ce ma imbrac la cina.

- Scuza-ma, cred ca pana la urma e doar un ras nervos. Cam multa agitatie in ultima vreme si uite ca reactiile mele sunt neasteptate chiar si pentru mine.

Tonul era rezonabil iar privirea mea parea chiar inocenta desi in realitate ardeam de nerabdare sa-I vad casa. Stiam ca locuinta cuiva spune foarte multe despre personalitatea fiecaruia, asa ca ma pregateam sa il descifrez cumva pe incredibilul Akan Mirza. Cat de naiva puteam inca sa fiu, dar de asta nu aveam cum sa-mi dau seama atunci.

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
avatar
Dacciana
Newborn
Newborn

Mesaje : 4
Puncte : 6
Renume : 0
Data de inscriere : 30/11/2010
Localizare : Bucuresti

MesajSubiect: Re: Cenusa din noi   Dum Dec 12, 2010 6:00 am


Capitolul 2. Si totusi ninge

Mă uitam nedumerită la Braşovul luminat ce rămăsese în spatele nostru. Drumul era feeric. Luna îşi oglindea lumina pală pe zăpada atât de albă încât părea artificială. Zâmbeam amar gândindu-mă la zăpada din Bucureşti, atât de mânjită şi murdară după nici câteva ore, rodul muncii eficiente a firmelor de deszăpezire angajate de primar. Ce deszăpezire? O transformau întrun morman negru şi desgustător care zăcea pe lângă trotuare până o topea soarele primăverii.

- La ce te gandeşti?

Vocea lui era atât de tulburătoare încât am simţit nevoia să-l privesc. Mare greşeală. Conducea degajat de parcă era ziua în amiaza mare şi nu noapte deja. Ochii lui sticleau în întuneric ca ai felinelor. Profilul lui cu nosul uşor acvilin şi trăsăturile asiatice părea desprins din legendele istorice. Era lejer îmbrăcat, cu o geacă neagră de piele îmblănită peste cămaşa roşie descheiată la primii 3 nasturi, iar în lumina lunii îi scânteia la gât un lanţ gros argintiu de care era atârnat ceva ce nu puteam distinge.

- Hei! Nu merit şi eu un răspuns? Întrebă el uşor nedumerit trezindu-mă din visare

- Ce ai la gât? am pus eu prima întrebare ce-mi trecu prin minte

- Eşti extraordinară, ştii? zâmbi el amar. E o semilună.

Cu un gest lejer luă mâna de pe schimbătorul de viteze şi îmi arătă medalionul din aur alb după cât imi dădeam eu seama. Era minunat lucrat, având pe o parte o incrustaţie de rubine iar pe partea cealaltă erau niste cuvinte scrise cu litere arabe.

- Ce scrie? am întrebat eu cu o voce care nu părea a mea.

- Eşti foarte curioasă şi nu în direcţia care trebuie. Dacă te-ar interesa la fel de mult chestiunile legate de tatăl tău, ne-ai face tuturora viaţa mai usoară.

- Scuză-mă că sunt indiscretă, dar la urma urmei tu pari să ştii cam totul despre mine, pornind de la pozele inocente de la primii paşi în viaţă şi sfârşind cu dezastrul tentativei mele de logodnă. Poate că ar fi corect să aflu şi eu cate ceva despre omul în a cărui casă voi locui pentru o zi sau două, nu crezi?

Mi se păru că aud un oftat, apoi urmă o lungă tăcere. Când nu mai speram sa aud nimic el opri maşina şi se întoarse către mine.

- Ai dreptate, până la un punct. Deci vrei să ştii ce e cu acest medalion sau vrei să ştii mai multe despre ... cum ai spus... „omul în a cărui casă voi locui pentru o zi sau două” ?

- Omul, am şoptit resemnată deşi medalionul mă intriga mai mult decât orice

- Ei bine, sunt avocat, locuiesc lîngă Braşov, sunt un prieten şi sfătuitor al tău la rugămintea tatălui tău. Până aici nimic nou , nu?

- Da, nimic nou, şi dacă tot nu vrei sa spui nimic în plus faţă de cele ce ştiu deja, poate îmi spui despre medalion.

- Da, văd că eşti încăpăţânată rău de tot. În regulă. Pe medalion scrie ...” Cu toată dragostea, Aysha”. Şi acum, dacă ai aflat cam tot ce vroiai, poate ne continuăm drumul până răsare soarele, replică el pornind maşina brusc.

Eram deja ameţită de tonul cu care a rostit numele acelei femei. Am dat din cap pierdută în gânduri. Doamne, omul ăsta era extrem de periculos. Îl ştiam de câteva ore şi deja mă tulbura nepermis de mult. Ce îmi păsa mie de 1000 de Ayshe? De cînd putea să mă dea peste cap în halul ăsta un necunoscut? Şi apoi, ce-mi păsa mie de medalioanele lui şi de femeile care l-au iubit şi poate că-l mai iubesc?

- Am ajuns, m-a trezit glasul lui din visare.

Eram în faţa unei porţi mari ce se deschise fără zgomot în faţa noastră. Maşina rulă încet pe aleea străjuită de brazi până în faţa conacului luminat ce răsărise din noapte. Părea o clădire singuratică din spatele căreia se ridica muntele ameninţător. Mă simţeam ca dusă pe un tărâm de poveste. Daca mi-ar fi deschis portiera Scufiţa Roşie sau dacă o vrăjitoare ar fi coborât pe horn pe o mătură şi m-ar fi poftit în casă nu m-ar fi mirat deloc. Cu toate acestea am tresarit când Akan stătea cu bagajele mele deja scoase din portbagaj în faţa portierei pe care o deschisese fără să prind de veste.

- Chiar vrei să-ţi petreci noaptea în maşină? râse el trezindu-mă la realitate.

- Cred că oboseala e de vină, sper că mă înţelegi... si apoi... e de vis locul acesta. Cum de l-ai găsit?

- Chiar dacă ţi se pare uimitor, agenţiile imobiliare au ajuns şi pe la noi.

Zâmbea din nou iar dinţii îi scânteiau în lumina lunii. Pfff, cred că imaginaţia mea a luat-o razna de ceva vreme, mi-am spus coborând din maşina pe care doar acum mi-am permis s-o observ. Era un Porche... un Porshe Cayenne. M-am uitat surprinsă la el, era bogat, era foarte bogat dacă îşi permitea o asemenea maşină şi un asemenea conac.

- Intrăm azi, sau stăm fericiţi în curte până în zori?

- Chiar te pricepi să strici omului tot cheful, am mormîit eu întrebându-mă pe bună dreptate ce surprize îmi mai rezerva noaptea.

- Hai, nu te sfii, râse el. Pofteşte în umila mea locuinţă! Cu un gest larg imi arătă cerdacul mare din care o uşă deschisă ne aştepta să intrăm. Să ai milă de moş Ilie şi de tanti Ildiko. Sunt oameni buni şi nu aş vrea să le strici cheful cu firea ta încântătoare, işi arătă iar dinţii albi către mine.

- Firea mea încântătoare? Firea îmi este după cum se poartă şi omul cu mine.

- Şi mie cam ce ai avea să-mi reproşezi? se miră el apucând grămada mea de bagaje de parcă ar fi fost două, trei pacheţele uşurele.

Mă întrebam şi eu… de ce sunt ostilă? Ce îi puteam reprosa? Că e frumos? Că are un trecut şi de bună seamă şi un prezent? Că s-a purtat frumos cu mine şi că nu m-a lăsat să îngheţ pe drumul spre Prejmer în toiul nopţii? Că-mi oferă găzduire şi că m-a invitat la cină?
Cina!!!! Off după ce o dădusem aşa de rău în bară până acum, nu aş fi vrut să continui să-i stric seara aşa cum începusem deja. Şi apoi…mai mult ca sigur că nu era singur. Aveam eu oare tăria sa stau la masă cu distinsa Aysha sau urmaşa ei? Cu siguranţă că nu. Să suport eu comparaţii între mine şi cine ştie ce fotomodel? Şi cam ce aş putea să îmbrac eu ca să fiu la inălţimea evenimentului? Mi-am trecut rapid în revistă garderoba şi am decis că nu am nimic potrivit, nimic în care să mă simt femeia fatală aşa cum mă visam.

Am realizat că se uita întrebător la mine şi cu un oftat l-am urmat păşind în holul conacului cu o falsă îndrăzneală ce mă părăsi imediat. Era mare, mult mai mare decât părea de afară. Era luminat de un candelabru imens ce atârna din tavanul înalt. Mi-am rotit ochii uimită. Holul acesta era cât apartamentul meu din Bucureşti. Pe pereţi erau lambriuri din stejar iar scara solidă ce urca la etaj era din acelaşi lemn. Din loc în loc pe pereţi erau aplice ce evocau prin forma lor stăvechile torţe. Două divane mari cu o masă lungă şi joasă erau amplasate lăngă peretele din spate, care dodea spre muntele împădurit pe care îl ghicisem mai devreme afară.

- Peretele e complet de sticlă, am exclamat uimită fără să-mi dau seama.

- O, da! Când e viscolul prea mare închidem obloanele ca sa-l protejăm. Dar până faci un tur al casei, hai sa îi cunoşti pe cei doi dragi prieteni şi ajutoare ale mele. El e moş Ilie, vezi să nu-i spui altfel că se supără, îmi şopti el.

M-am întors spre cel pe care îl simţeam deja în spate. Erau doi, un bătrânel ca din poveşti, cu părul şi barba albă, îmbrăcat tot în negru şi o femeie trupeşă cam de vreo 50 de ani, cu capul acoperit cu o basma, cu o cămaşă albă, o fustă grena şi un şorţ plisat negru. Ciudată combinaţie, mi-am zis, dar la urma urmei nu eram eu stilistul zilei care să le dea altora sfaturi cu privire la îmbinarea articolelor de îmbrăcăminte.

- Sarumana coniţă, spuse moşul cu o voce dogită. Sper să vă simţiţi bine la noi.

- Multumesc, şi eu sper, deşi vizita mea va fi una scurtă, cred.

- Ea e tanti Ildiko, cea mai mămoasă din Transilvania. Sunt sigur ca va vrea sa te cocoloşească. Să nu te laşi intimidată de ea, că nu mai ai scăpare, zâmbi el afectuos către femeie.

- Bună prezentare îmi făcuşi, ai! Ce o să creadă sărmana fătucă? După ce că aduci oaspeţi aşa de rar, ne mai şi prezinţi de parcă am fi noi cei mai răi…

- Vorbeşte numai în numele tău, femeie! bodogăni moşul muşcându-şi mustaţa. Eu nu am auzit nimic de rău de mine.

- Asta pentru că Bunul Dumnezeu, în milostenia Lui te-a lăsat fudul de urechi se răsti Ildiko punându-şi măinile în şolduri. Şi probabil că o fi
ştiut El ce face!

- Sigur că a ştiut, draguţul. Aşa nu te mai aud trăncănind toata ziulica numai prostii.

Până să-mi dau seama, deja radeam în hohote. Doamne, parcă erau actori dintro piesă în care toata lumea se contrazice.

- Na ! ne facurăm de râs din prima, se rasti Ildiko luându-l de o mână pe moş Ilie şi impingându-l spre bagaje. Hai sa ducem fătuca asta în camera ei până pregătim masa.

- Eu sunt Nadira, am spus simplu. Cât despre masă…

- Cât despre masă o să fie servită în jumatate de oră, aşa că trebuie să ne grăbim îmi tăie Ildiko vorba.

Akan se aşezase pe unul din divane şi se uita la jocul flăcărilor din şemineu. Doamne, toata casa o avea şeminee? Pff, romantismul stătea la un colţ să mă pândească. Lumina focului dădea reflexe roşiatice ochilor lui… sau poate că aveam vedenii, mi-am spus urcând pe scările de lemn dupa cei doi. Etajul avea un hol asemănător celui de la parter, şi aici zidul din spate era înlocuit cu un geam imens, şi aici era şemineul în care flăcările se jucau vesel iar în locul celor două divane erau două fotolii largi şi o canapea. În mijloc trona o masă joasă pe care erau răvăşite câteva ziare şi reviste. În partea opusă era o mică seră, mai multe plante ornamentale şi sub ele un dulău mare şi negru ce părea să dormiteze dar care scoase un mârâit sumbru când mă simţi.

- Stai cuminte Ursule! se auzi dominatoare vocea lui Akan. Nu ai voie!

Câinele scânci ascultător, apoi se apropie cu capul plecat şi cu urechile lăsate pe spate. Mă mirosi şi apoi se duse la locul lui părând că a adormit pe dată. Cum o fi auzit Akan mârâitul cainelui de jos când abea a fost auzit de noi, pe acelaşi etaj cu el? Şi ce putere putea să aibe asupra câinelui de l-a liniştit pe dată?

- Să nu te sperii domnişorică, Ursu îi prietenos, doar ca îşi face şi el datoria de paznic, explică moşul deschizându-mi o uşă în faţă.

Camera era spaţioasă şi cred ca pe timpul zilei era plină de lumină. Era mobilată în stil oriental, cu un divan mare acoperit cu o cuvertură intens colorată şi un sul învelit în acelaşi material era aşezat la capul divanului. Tot pe divan erau aruncate neglijent două perne mari. Lenjeria ce se zarea de sub cuvertură era albă şi se termina cu o broderie de dantelă fină. Pe peretele opus era un geam mare prin care se vedea ninsoarea de afară. Dădea, după cum realizam eu spre curte. În lateral se vedea o usiţă mică ce te scotea întrun balcon mare plin cu zăpadă. O masa micuţă cu două scaune era aşezată pe colţ, iar in partea opusă, era un grup de patru perne mari ce erau sprijinite de doua cufere din lemn cu sculpturi metalice aplicate ce străjuiau o altă uşiţă care dadea întro camaruţă plină cu umeraşe şi rafturi goale

- Iaca , asta-i camera matale, zâmbi moşul

- E minunată am aprobat convingător. Moşule, eşti moldovean?

- Poi cam da domnişorico, râse moşul in barbă.

- O adevarată colecţie de etnii aici, văd.

- Stai sa-l vezi şi pe Corcodel, hohoti Ildiko. Atunci poţi spune că suntem o colecţie…

- Corcodel? El e….

- El e omul bun la toate, şi cântă minunat la zurnie. Împreună facem o adevărată orchestră, se auzi vocea lui Akan în spatele nostru.

Cum de urcase toate scările alea fără să-l auzim era un mister. Dar ce nu era mister legat de Akan? Ochii lui erau iar negri, îşi desfăcuse părul din coadă şi îi cădea liber pe umeri şi pe spate, schimbase cămaşa roşie cu una fină albă peste care purta un ilic mic de piele… era incredibil. Mă dureau ochii parcă să mă uit la el. Cu coada ochiului i-am observat pe cei doi simpatici angajaţi ai lui Akan ieşind pe uşă zâmbind complice. Era iubit până şi de angajaţii lui, se vedea asta.

- Cum, nu eşti gata? Şi eu care credeam că ţi-e foame. Eu nu obişnuiesc să mănânc seara, dar voi bea un păhărel de vin cu tine ca să-ţi ţin companie şi să discutăm cam toate câte au rămas nediscutate.

- Dar nu am avut timp nici să despachetez, doar ce am vazut camera, am protestat moale deşi simţeam că porneam o luptă pierdută din start.

- Cam 5 minute ai la dispoziţie să te împrospătezi, cât despre ţinută… orice este bun, nu te formaliza, iei masa aici, nu în cine ştie ce club sofisticat, dădu el din mână amuzat ieşind din cameră. Cinci minute, nu mai mult, începând de acum, strigă el coborând scările de data aceasta zgomotos, cu câinele alergând dupa el.

“ Cinci minute începând de acum!" îl maimuţăream eu cotrobăind prin bagaje. Am găsit o rochiţă tricotată ce se mulează pe corp, cu un imprimeu maro cu bej şi de data aceasta am întors cu grijă gulerul imens potrivindu-l ca pe un colan în jurul gâtului, am pus pe mine o pereche de colanţi maro, m-am încălţat cu nişte balerini asortaţi, mi-am pieptănat părul ciufulit şi m-am uitat în oglindă. Nu era chiar grozav, dar nici nu eram de lepădat. Am refăcut machiajul şi mi-am pus o pereche de cercei lungi cu un model asemănător celui de pe rochiţă şi m-am reevaluat în oglindă. Hai ca nu e chiar un dezastru, m-am încurajat singură. Am tras aer în piept şi apoi…. Apoi am coborât vitejeşte scara în protestele lui Akan cu privire la ce înseamnă punctualitatea şi care îi sunt beneficiile…

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului

Continut sponsorizat



MesajSubiect: Re: Cenusa din noi   

Sus In jos
 

Cenusa din noi

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Become twilight-ish :: Zona Voastra :: Fan-ficuri-